Din avangarda sârbă: Miloš CRNJANSKI ( Miloş Ţârneanski) şi Milan ĆRUČIN (Milan Ciurcin)

vezi ceilalți poeți străini publicați pe blog aici

Miloš CRNJANSKI ( Miloş Ţârneanski) (1893-1977) poet, dramaturg, prozator, ziarist, traducător. A avut un rol important în avangarda sârbă, debutează cu poezii pe când era elev la liceul Piarist din Timişoara. Studii la Rijeka, Belgrad, Viena - medicină, filosofie, şi sitorie. Prezent în toate Volumele de avangardă, în toate polemicile şi disputele literare. Volumul de debut Lirika Itake (Lirica itacăi) 1919, este considerat una din cărţile cruciale ale avangarde sârbe. Avea o atitudine ostilă faţă de criticii tradişionalişti şi modernişti, nega canoanele literare, demistifica miturile istorice si naţionale, falsa morala etc. Între timp renunţă la poezie şi scrie exclusiv romane: Seobe (Migraţii) 1929, Drug knjiga Seoba (Adoua carte a Migraţiilor) 1962, Roman o Londonu (Romanul Londrei) 1671. În epoca avangarde redactează manifestele: Explicaţie la Sumatra 1920 şi Pentru versul liber 1922.

Sumatra
Acum suntem calmi, tandri şi uşori
Ne-nchipuim: tăcuţi, albi de ninsori,
Munţii Urali.

Când suntem mâhniţi de o făptură pală,
ce o pierdurăm într-un amurg
ştim bine că undeva izvoare,
în locul ei purpurate curg!

Câte-o iubită, în zori, prin străini,
sufletul ni-l acoperă şi ni-l apasă
cu pacea vastă a mărilor de azur,
însângerate de corali
precum cireşele de-acasă.

Ne trezim nopţile şi zâmbim liniştiţi
la luna cu arcul încordat.
Şi mângâiem uşor în depărtare
dealul, cu mâna şi muntele-ngheţat.

traducere Ioan Flora

Ciuma
Totuna-i dacă naşti un fiu sau o fiică
spre slava generaţiei viitoare.
Gustul se schimbă, gustul se schimbă:
nu se schimbă omul şi ogarul de vânătoare.

Şi noi suntem agasaţi nu-i aşa
şi Kosovo şi geamătul etc!
Dar să lăsăm la o parte gluma.
Trebuie ceva nou acuma,
acestea cine le-ar mai pomeni,
sângele şi războiul.
Veşnice-s doar temniţa şi spânzurătoarea,
pe-acestea chiar fratele bucuros ţi le-ar oferi.

De ce ţi-ar pare rău de generaţia noastră?
Nu-i oare o veselă mascaradă:
azi gustul e rege, iar mâine e baricadă
Hristos şi Nero şi Lenin.
Gustul se schimbă, gustul se schimbă:
aceiaşi sunt doar cei ticăloşiţi.
De mii de ani de nas ne plimbă,
poeţi mesii, regi şi comunişti.

De ce-ţi pare rău de generaţia noastră oare,
gustul se schimbă, gustul se schimbă.
Totuna-i de naşti fiu sau o fiică
veşnic aceiaşi sunt omul şi-ogarul de vânătoare.

traducere: Ioan Radin Peanov


Urma

Doresc:
ca după vise
pe trupul tău o urmă să nu las.
Să iei în timp ce pleci tu de la mine doar
o tristeţe şi alb atlaz
şi o fărâmă de parfum...
de drumuri cu frunze ce ofilesc
pe sub plopi, puzderii

spitalul din Salyburg, 1917


Viaţa

Toate astea nu depind de mine.
Ţin minte ce frumos era,
întins pe apele adânci,
cum luna este albă,
cu arcul subţire şi lin,
un poduleţ.
Şi, vezi, asta, mă linişteşte.
Nu depinde de mine.
E de-ajuns ca într-o zi anume,
pământul reavăn în juru-mi să-mi miroasă umed,
sau norii să treacă în zbor, ceva mai jos,
şi asta să îmi dea fiori.
Nu, nu de mine.
Va fi suficient dacă-ntr-o zi de ianuar,
dintr-o grădină înzăpezită,
ţâşni-va vreun copil zgribulit, străin odor,
la piept să-mi sară.








Milan ĆRUČIN (Milan Ciurcin) (Pancevo 1880 - Zagreb 1960) poet, critic literar, polemist, traducător, redactor. Şcoli la Pancevo şi Novi Sad, studii de germanistică şi slavistică la Viena. Debutează cu poezii în revista Brankovo Kolo, 1920. Fondează la Zagreb una din cele mai importante reviste internaşionale în epocă NOVA EUROPA (1920-1941). A publicat două volume de poezii: Poezii (1905) şi Noi poezii (1910). Poeziile lui Milan Ciurcin fac trecerea de la modernismul radical la avangardă. Ca o reacţie la critica ostilă cu care au fost primite poeziile lui de către critica vremii, redactează Despre poeziile mele (1903) considerat a fi cel dintîi manifest al avangardei la sârbi





Pe calea greşită

Vine aşa numita toamnă.
Adică mereu a cădea ''frunzele galbene'' ş.a.m.d
Şi în curînbd sub fiecare creangă
Un poet
Stă, şi se uită,
Unde natura moare, şi înmormântarea ei priveşte.

Şi eu am încercat odată,
Să îngrijesc măsura versului:
Să fiu prea trist,
Şi în ritmul ei să schelălăi.

Dar de sus, cerul senin,
Dar în mine sufletul zâmbitor,
În râs tristeţea mea o iau,

Şi-n van eram bine dispus
Nu am putut descoperi
Moartea în mijlocul naturii.

Din contră: îmi place frunzele când cad,
Când o sută de culori,
din roşu până la negru întunecat,
Acoperă pământul;
Iar soarele se prăvăleşte peste el,
Să ţeasă covorul.

text şi foto preluate din avangarda sârbă ed. Princeps Edit, Iaşi 2006