Adi CUSIN

alți poeți români postați pe acest blog aici

Adi CUSIN ( 1941 - 2008) se naște la Gleiwitz, Germania (actualmente Polonia) cu numele Adolf Aristotel Cusin, dintr-o familie de gospodari din Rădăuți. Sunt nevoiți, datorită evenimentelor istorice din 1940, să se refugieze în Germania, în lagărul de la Gleiwitz. În 1942 sunt repatriați, până ăn 1954 locuind în Cernăuți, apoi schimbând localitate după localitate. 1962-1967 urmează cursurile facultății de filologie AL.I.Cuza din Iași. Publică în LUCEAFĂRUL, AMFITEATRU, CONVORBIRI LITERARE, CRONICA. Devine poetul care scria poezii neconformiste, pe care prietenii i le recitau pe aleile Copoului. Leagă prietenii cu: Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Cezar Ivănescu. 1968 debutează cu volumul A FI. Urmează UMBRA PUNȚILOR, STAREA A TREIA, ȚARA SOMNULUI. În 2002 i se decernează Premiul OPERA OMNIA pentru literatură în cadrul galei Iuria Matei Chișinău, ed. IV-a. În 2008 moare răpus de o boală gravă.

(datele biografice și textele prezentate au fost luate din volumul de autor UMBRA PUNȚILOR opera poetică, apărut la ed. Princeps Edit 2009)

O linie lungă pe zid

să pot opri un om pe drum așa:
- poftim, acesta este plânsul meu
iar el l-ar cerceta, l-ar asculta
pământul lui din piept s-ar face greu,
poate că mâinile l-ar încurca,
și eu

dar toate alunecă, uite!
geamuri cu sclipete scurte se-nchid.

un copil fuge și trage o linie lungă pe zid.


Somn lângă moară

dormeam brutal,
cu nerecunoștință

trântit cu spatele pe saci de grâu.
de-ar fi încolțit, ar fi ieșit prin mine
sărbătorindu-mă până la brâu.

ca un dulău, dintr-un ungher în altul
sângele meu se fugărea prin trup.
o legătură aspră cu pământul
făcea din rădăcini să nu mă rup

iarba din jur se învârtea mirată
adulmecându-mă fără să știu
mă înrudeam cu somnul din semințe
și mă nășteam prin somn și eram viu.

vuietul apei se curmă deodată
porțile morii se băteau în cuie,
un om fugea pe-o albie secată
ce tot striga, ce tot voia să spuie?

Când e posibil să-nflorească pomii

Omul acela a ieșit cu o scară
și pașnic de tot a traversat toată curtea,
o pisică se ținuse mărunt după el
apoi se opri negăsindu-și memoria;
lângă poartă omul era așteptat de un copac
-cred că de aseară îl așteaptă în aceeași poziție-
omul potrivi scara rezemând-o de trunchi
-nu e nevoie aici de nicio metaforă-
și se sui încet, avea timp
strângînd mâna pe fiece treaptă
de parcă ar fi strâns mâinile a o mulțime de prieteni.
ajunse sus, spuse ceva unei crengi,
ceva i-a spus, pentru că ea arătă că-nțelege,
o pasăre se scuză și-i lăsă împreună.
omul nu mai fusese de demult copil
și-l învinse printre crengi o tristețe plăcută,
se gândi acolo că nici de iubit n-a iubit
gustă un mugur și se amărî cu totul
dar altfel, nemai fiind nimica de spus,
el începu să coboare cu spatele,
precaut, ca la o numărătoare inversă
și când ajunse pe ultima treaptă,
copacul, brusc, se răvăși în alb.

Și când mă-ntorc

de câte ori întorc în spate capul -
prezența unui pom care se mută
de câte ori întorc în spate capul
simt două umbre lungi cum se sărută.

de câte ori mi-alunecă o zi,
vine un cal în urmă și o paște
iar caii sunt mulți au treburi, pot muri,
și până-n seară nu-i mai poți cunoaște

de câte ori ating un nou ținut
cu păsări care n-au mai fost cântate,
e cineva necunoscut și mut
oprindu-mi zâmbetul la jumătate.

și-acum când trebuie să scriu un vers
aud în spate pașii unui om,
și mă pătrunde ritmul lui din mers
cum se cutremură de frig un pom.

nu pot să-l duc! e-un soare mult prea greu
și voi îl așteptați flămânzi și-mi vine
să strig la lume și la vânt: nu-s eu!
întoarce capul! și-l întorc:
nu-i nimeni!

Cântec

Haide cu mine, hai după ploaie,
c-un capăt de băț răscolind prin gunoaie,
poate găsim o femeie frumoasă
care să spună hai, culcă-te, lasă.

și să-ntrebăm tăietorii de lemne
ce rumegușuri mai pot să-i îndemne,
ei care-și cer de cu seară iertare
căzuți în genunchi, de la degetul mare!

lasă cuvântul pe sub preș, ân odaie
și hai să-i rugăm temători să ne taie
cu-n fierăstrău înțelept și baljin
până la marginea mea de senin.

cu ochii ănchiși și cu mâinile-n față
să pipăim dacă nu-i dimineață;
conturul acelui cuvânt nenăscut
pe care cu ochii deschiși l-am pierdut.

Merele noaptea

Dorm merele rotunde-n somnul lor
venind din flori, murind fără durere,
pentru că strâng un somn covârșitor,
fugit din linii și-adormit în sfere.

se împlinesc în miezul lor de măr
fără minciună, fără adevăr...

și totuși într-o noapte s-a deșteptat un măr.

parc-ar fi fost înconjurat de oglinzi
-când vrei să fugi și parcă tot te prinzi-
se tulbură de-un gând și ameți:
"sunt cel de colo  sau sunt cel de-aci?"
vedea treptat cum nu mai e la fel,
cu sâmburii neliniștiți în el
de ce pe creanga lui și nu pe alta?
cine-l făcu îl blestemă cu dalta
să-și aibă chipu-n fiecare ram.

"mâine în zori voi fi la fel cu toate
și am să uit în care măr gândeam"
dorm merele.
si dorm într-adevăr,
necunoscându-și numele din carte
și numai unul dintre ele-i măr,
înstrăinat de felul lor de moarte.

era al său, era al nimănui...

din dulce gust trece în amărui.

și s-a simțit deodat-atât de singur,
un măr printre atâtea mere singur,
de sâmburii și carnea lui surprins.

s-a clătinat pe ram și s-a desprins.

cădea crescând, de-un gând mai nou aprins,
cădea pe lângă merele ce dorm
sfidând, rostogolindu-se enorm!