marți, 27 noiembrie 2012

Anca lui Noe sau vino mamă să mă vezi cum scriu poezii


vezi alte note de lectură > aici

Anca Mizumschi
publică prin 2009 la editura Humanitas volumul de poezii Anca lui Noe, carte care atrage atenția din prima prin titlul pompos (titlu care pune din start pe autor în rol principal) dar și prin facilul joc de cuvinte atât de la îndemână. Desigur, arca, prin substituirea literei r (de parcă am fi la fotbal) cu n devine, surprize surprize, Anca, și brusc a început să curgă apă în lume. De la primele pagini întâlnesc meteahna românească, aș putea chiar să spun de începător, de a vorbi despre poezie și despre cât de specială este ea în istoria omenirii și desigur în cea personală, și ce oameni speciali, dar nefericiți, sunt poeții și tot așa, până la regurgitarea ideilor folosite. Debutul volumului este în forță, avem prezența subtilă a două entități autohtone, A. Vișniec (poezia oștirea cu un singur soldat trimițând la țara cu un singur locuitor) și desigur Nichitaaaaaaaaaa Stănescuuuu (prin paralela dintre soldat și destinul poetului, paralelă demnă să fie lăsată la muzeul Antipa al literaturii noastre). Înainte de a continua doresc să aduc câteva precizări. Aceste lucruri, ca și cele care urmează, mi se par vizibile din obiectul acela zburător din care a sărit acum o lună Felix Baumgartner, nu aduc nimic nou, nu spun nicio revelație, ba chiar recunosc că e posibil ca să nu fi pătruns în adâncurile poeziilor. De ce nu am pătruns? Că am alunecat pe suprafața bolnăvicioasă, previzibilă și anostă care se întinde peste paginile lucioase.
Pe parcursul volumului, Dumnezeu apare ca persoana vinovată de tot și de toate, mai puțin de poezie pe care se pare a inventat-o autoarea. Primul vers din prima poezie Dealerul meu preferat e groaznic, numai pentru el și ar fi trebuit să închid cartea și să joc ping-pong. Îmi cumpăr poezia plătind (sic! cum altfel să cumperi dacă nu plătind) zice Anca Mizumschi. Să nu comentez de ce e groaznic, pentru că în strofa a doua vine versul țin în mână, care este, recunosc, ceva mai acceptabil dar totuși, având în vedere contextul, se subînțelege imaginea, deci consider că e în plus precizarea membrului care susține. Poezia de deschidere nu depășește un pueril joc de imagini și idei. Tabloul autorului surghiunit, cu supărări și trăiti intense, cu părăsiri în fața ghișeelor și tot tacâmul care au  generat tone de poezii, se prelinge și nu ne părăsește până la cuprins. Citind prima poezie nu o să ai nicio surpriză în continuare, restul este reluarea unui disc de vinil.
Poemul La ruletă, chiar dacă nu face notă distinctă, este totuși mai închegat, și zic eu, mai cerebral. Păcat, păcat că vor veni: agasanta cacofonie anca ca (În turneu), haioasa tautologie pictate manual (Certificat de autenticitate luând poezia cu totul, pictate manual este inutil spus, se subînțelege, autorul nu e adormit, poate vrăjit de numele editurii și nu vede inepțiile care defilează sub ochi), ridicolul pleonasm se întorc înapoi (Pe scară), repetarea prepoziției în la nici doua cuvinte ( În somn/ ca în niște idem) etc.
Este obositor de câte ori autoarea pune accent pe ea, astfel că avem o avalanșă de genul: prietenii mei (de două-trei ori de-a lungul poeziilor), corpului meu, pielea mea, timpul meu, împotriva mea, mormântul meu, corpul meu (am mai spus parcă dar, credeți-mă, se repetă pur și simplu precum revelionul), aniversarea mea, carnea mea, strada mea, etc etc. (și am ajuns doar la jumătatea cărții).
Acestea sunt erori, hai să zicem, de tehnică literară. Mai este într-o poezie o exprmare să fac pluta pe spate (Sfinții părinți sunt bărbați) care mi se pare ușor pleonastică, pentru că ce urmează nu dă pe spate legile logicii, și autorul nu este cunoscut că ar face circării cu sensurile și imaginile. Să fac pluta oferă deja imaginea plutirii pe spate. Nu mai stau să arăt alte derapaje, cine vrea să le descopere e invitatul meu, am mai lăsat câteva pentru cutezători. Interiorul poeziilor, filonul acela care trebuie simțit, care e musai să fie transmis, se lasă greu descoperit. Pentru că vreau să descopăr autorul, pe Anca Mizumschi, să o văd scuturată de șabloane și lucruri comune. Acest lucru nu se întâmplă aici, poate în alt volum pentru că aici găsim imagini îndrăznețe cu iz de Naum: a locuit înaintea mea în mama zice Anca referindu-se la soră, iar autorul mai sus menționat are versul binecunoscut citat aprox. îmi aduc aminte de zilele în care locuiam în mama, sau răgușeli previzibile fără perspective, fără forțe. Ca niște rețete. 
Da, sunt poezii care încearcă să explice dar nu derapajele astea multe (deși așa ar trebui) ci: torsionările imprevizibile ale discursului sub imperiu ficțiunii - [Tristețea meseriei de poet] (unde or fi?). Invit orice cititor onest, cititor care să nu se lase păcălit de discursul ca un buzdugan vrăjit anunțând venirea în gol a unui mare (sic!) poet, să caute acele imagini, acele răsturnări de situație. Să pună degetul că dacă frige vin eu cu alifie. Se vorbește în 101 pagini doar de cum să scrii poezie și ce rău poate aduce poezia (rău măsurat prin felul în care cei din jur, mereu descriși ca normali, te privesc pe tine, privilegiatul sorții sau oropsitul sorții ceea ce, în economia discursului, desemnează același lucru), de șabloanele care fac din autor un dependent de poezie ca de alcool (Grupuri de suport pentru dependență), sau un refugiat în silabe și hârtie (Aurolanca, Semizdat - cât de cântată este comparația asta), vorbesc de soarta fatidică de a se afla sub zodia poeziei (poezia mă caută ca un cuțit - Amenințări cu poezia aici e de subliniat și acea alăturare supărătoare caută ca) sau destinul tragic de demirug venit tocmai de la eminescu (trăiesc plutind în cerneală așa cum ceilalți își țin corpul în aer - La început a fost Cuvântul).
Tot volumul este un refren anost, care din câte știu nici nu a fost luat în serios de niciunul dintre poeții noștri, măcar atât cât să bată moneda ca un țigan inelul pe marginea drumului. Doar cei mici au zgârmat pe alocuri, niciodată pe parcursul unui volum. Poeziile din Anca lui Noe nu au forță, vorbesc în gol despre ceva ce ar trebui să viețuiască, și anume poezia autoarei. Eu vreau să văd că ea este năucitoare, vreau să văd că poezia ei amenință moartea (deși, aici aș veni cu strâmbatul din nas și aș zice ce poate să amenințe moartea?, e ușor pompos versul citat), vreau să văd cum este roasă ea, autoarea, de cuvinte, nu doar să mi se zică, nu doar să fiu amenințat, cum spuneam mai sus, cu un buzdugan fermecat. O să se spună că poate toate astea se văd în volumele anterioare și că este o carte testamentară, o carte de inventar, dar eu zic bun!, și deschid la prima pagină unde poetul (definițiile date poetului în poezii mi s-au părut mereu ca peștii de sticlă pe televizoarele Diamant) este comparat cu soldatul (vă mai aduceți aminte?). Și cu asta zic tot, dar mai îngroș cu o tușă soldatul nu are cum să facă inventar, să se oprească, să își aminetască. Poetul, conform acelei comparații, conf. acelei concepții, nu are dreptul la nicio secundă de odihnă, el aleargă, luptă, văzut de comandanți. de camarazi, de inamici, de păsări. Toate astea, toate faptele poetului, se văd nu se explică. Este, zic eu, o contradicție a autoarei în concepția ei despre poezie.
Anca Mizumschi este ancorată (că tot vorbim de arcă) mai mult forțat în portul poeziei din 2012, cuvinte precum: mailuri, spații publicitare, panouri, se regăsesc în volumul acesta dar fără a avea un rol hotărâtor, fără să devină personaje pe care să le urmărim (da, mailul poate fi un personaj). Revine însă neobosită la ea, la împingerea în ochii cititorului a unei Anca plină de toate diversitățile vieții (că de aia este a lui Noe și nu a lui Moise -sic!-) generatoare neobosită de poezie (din mine poezia țâșnește - Autoportret cu vene deschise). Gravidă cu scrisul cum tot ea declară, autoarea pozează în mămica ce se fotografiză ani de-a rândul fără să ajungă să nască însă, povestind despre copilăria noului născut, despre viața și sentimentele pe care le va avea, despre eșecurile mai mult sau mai puțin sentimentale. Nu, cartea nu surprinde, cartea nu răvășește, aștept autoarea să transforme fiecare fragment din ea într-o poveste demnă, pentru că demnitatea lipsește cu desăvârșire din toate rândurile, eu personal nevăzând nimic altceva decât o adolescentină tânguială care se agață de fermecătorul nume Cristian Popescu (mulțumesc Sorin Teodoriu că într-o seară mi l-ai prezentat) autor care atunci când plânge o face înfiorător nu școlărește precum ea, și se mai agață și de o cenzură la care a fost supusă în '89 (pentru cei slabi de îngeri, atunci era cenzurată și prezentatoarea de la meteo), neavând curaj să se prezinte singură, cu versul, fără cârje sau ecouri reci.

1 buşeli:

  1. Este reconfortant sa vad ca nu sunt singurul care judeca rece scrierile altora, desi ma feresc sa imi expun parerile stiind ca deranjaza. am citit cu placere cronica chiar daca ma asteptam ca ai gasit un autor bun la inceputul ei, acum dupa ce am citit sunt lamurit. Am descoperit o gresala insa pe care o semnalez aici, nu din rautate ci doar pentru ca nu ma pot abtine, sper sa fi si tu la fel de bun cu mine la randul meu "nu are dreptul la nico secundă de odihnă" are o litera lipsa, altfel...numa' bine!

    RăspundețiȘtergere

Zi ceva de-a busilea sau din picioare

de-a bușilea prin aer!