Jun'ichirō Tanizaki (1886 - 1965) a fost unul din scriitorii exponențiali ai literaturii moderne janponeze, conform wikipedia. Una din temele preferate în scrierile lui este sexualitatea și modul cum este ea privită, trăită, discutată în viața de zi cu zi, o temă care abia înmugurea în occident și cu greu putea fi tratată în Japonia acelor ani. Deși instinctele sunt aceleași la oameni indiferent de continent, și chiar dacă tărâmurile depăratate din Asia au fost mereu un punct de atracție din acest punct de vedere, sexualitatea a rămas pentru acele locuri, în acele vremuri, mai mult un subiect tabu, chiar dacă la anumite nivele era exploatat din toate punctele de vedere.
Cheia (Kagi, 1957) carte apărută la editura Univers, este spectaculoasă cel puțin din două puncte de vedere. Primul ar fi stilul în care este redată povestea care este al unui jurnal, cititorul fiind pus direct la filonul intim al personajelor fără intervențiile autorului. Astfel că vocea trebuie să fie cât se poate de liberă și de cinstită, așa cum trebuie să fie vocea cuiva în fața unui jurnal, de unde trebuie să aflăm lucrurile cele mai secrete, fie măcar și povestite dacă nu se împărtășește dorința de a avea. Se observă totuși că mentalitatea niponă, mentalitatea care se întâlnește și în cartea lui a Amelie Nothomb, În necunoștință de cauză (despre care am scris aici) pune bariere în destăinurile intime, bariere care nu aduc totuși un minus, chiar din contră. Al doilea punct de vedere este alternanța jurnalelor celor doi soți, istoriile completându-se, intersecându-se chiar, fără să știm dacă ei au intenționat asta sau nu. Cei doi, în anumite momente, rămân secretoși, fără să o spună explicit, mințind chiar.
Romanul tratează relațiile sexuale ale unui cuplu trecut de prima tinerețe, redând, cum am spus, alternativ, file din jurnalele celor doi, file care încep din prima zi a unui an (1 ianuarie), moment care nu este întâmplător dacă ne gândim cât de multă atenție dau japonezii primei zi din an. Este surprinsă în mediul ei casnic dorința sexuală a unei femei japoneze, dorință pe care ea și-o ascunde în parte din cazua unei educații severe primite în copilărie și care contrastează cu dorințele pătimașe, în parte din cauza unei nepotriviri cu soțul ei, nepotrivire venind totuși din refuzurile ei permanente de a se descătușa în pat.
Romanul se transformă într-o cursă de mașini, astfel că mereu unul din ei pare că îl depășește pe clălalt în destăinurie, tratare psihologică a subiectului, declarații de dragoste. Imaginile sunt de-a dreptul fierbinți, amănuntele fiind mici focuri care rămân aprinse tot timpul, ca pe o câmpie unde se aprind din loc în loc, smocuri de iarbă în noapte.
Chiar dacă spre final lucrurile se precipită, totuși rămâne o stranie senzație că nu a avut loc niciun eveniment, cel puțin nu ca în romanele occidentale. Nu există conflicte puternice, nu există răsturnări de situație, nu există puncte culminante. Dar cu toate astea povestea este fascinantă, vorbind puternic și cu voce tare despre mentalitatea japoneză, despre felul lor de a ascunde și a trăi evenimentele cele mai grave.
Sexualitatea nu este discutată deschis nici măcar în jurnal, dorinței fiindu-i puse tot felul de întortochieri care, în cele din urmă, își spun cuvântul pe sănătatea fizică. Jocul de-a șoarecele și pisica între doi soți prinși în labirintul sexualității este departe de a fi propriu civilizației japoneze, ne putem regăsi foarte bine oricare dintre noi, lipsa dialogului și a ascultării celulilalt trecând de multă vreme granițele tradiției care, ce-i drept, rămâne acolo ca un tată masiv, ca un subconștient care ne țipă interdicții. Ce-i drept vocea ei, a tradiției este din ce în ce mai depărtată.
Critica autorului adusă tradiționalismului excesiv se vede prin evadarea soției, descătușarea ei, în alte brațe decât ale soțului care mereu și-a arătat dorința de a o avea, oferindu-i-se acestuia (soțului) doar pe ocolite și niciodată conștientă, încercând un joc pe care, cum se va vedea, nici ea nu îl poate stăpâni.
Cartea este fascinantă pentru analiza barierelor de orice fel pe care le pun personajele, pentru frumusețea vieții care se pierde atunci când, mai mult inconștient și jucându-ne excesiv cu moralitatea și cu ceilalți, ne dăm seama că pierdem trăirea, pierdem fericirea pe care o avem sub propriul nostru pled.
Cheia (Kagi, 1957) carte apărută la editura Univers, este spectaculoasă cel puțin din două puncte de vedere. Primul ar fi stilul în care este redată povestea care este al unui jurnal, cititorul fiind pus direct la filonul intim al personajelor fără intervențiile autorului. Astfel că vocea trebuie să fie cât se poate de liberă și de cinstită, așa cum trebuie să fie vocea cuiva în fața unui jurnal, de unde trebuie să aflăm lucrurile cele mai secrete, fie măcar și povestite dacă nu se împărtășește dorința de a avea. Se observă totuși că mentalitatea niponă, mentalitatea care se întâlnește și în cartea lui a Amelie Nothomb, În necunoștință de cauză (despre care am scris aici) pune bariere în destăinurile intime, bariere care nu aduc totuși un minus, chiar din contră. Al doilea punct de vedere este alternanța jurnalelor celor doi soți, istoriile completându-se, intersecându-se chiar, fără să știm dacă ei au intenționat asta sau nu. Cei doi, în anumite momente, rămân secretoși, fără să o spună explicit, mințind chiar.
Romanul tratează relațiile sexuale ale unui cuplu trecut de prima tinerețe, redând, cum am spus, alternativ, file din jurnalele celor doi, file care încep din prima zi a unui an (1 ianuarie), moment care nu este întâmplător dacă ne gândim cât de multă atenție dau japonezii primei zi din an. Este surprinsă în mediul ei casnic dorința sexuală a unei femei japoneze, dorință pe care ea și-o ascunde în parte din cazua unei educații severe primite în copilărie și care contrastează cu dorințele pătimașe, în parte din cauza unei nepotriviri cu soțul ei, nepotrivire venind totuși din refuzurile ei permanente de a se descătușa în pat.
Romanul se transformă într-o cursă de mașini, astfel că mereu unul din ei pare că îl depășește pe clălalt în destăinurie, tratare psihologică a subiectului, declarații de dragoste. Imaginile sunt de-a dreptul fierbinți, amănuntele fiind mici focuri care rămân aprinse tot timpul, ca pe o câmpie unde se aprind din loc în loc, smocuri de iarbă în noapte.
Chiar dacă spre final lucrurile se precipită, totuși rămâne o stranie senzație că nu a avut loc niciun eveniment, cel puțin nu ca în romanele occidentale. Nu există conflicte puternice, nu există răsturnări de situație, nu există puncte culminante. Dar cu toate astea povestea este fascinantă, vorbind puternic și cu voce tare despre mentalitatea japoneză, despre felul lor de a ascunde și a trăi evenimentele cele mai grave.
Sexualitatea nu este discutată deschis nici măcar în jurnal, dorinței fiindu-i puse tot felul de întortochieri care, în cele din urmă, își spun cuvântul pe sănătatea fizică. Jocul de-a șoarecele și pisica între doi soți prinși în labirintul sexualității este departe de a fi propriu civilizației japoneze, ne putem regăsi foarte bine oricare dintre noi, lipsa dialogului și a ascultării celulilalt trecând de multă vreme granițele tradiției care, ce-i drept, rămâne acolo ca un tată masiv, ca un subconștient care ne țipă interdicții. Ce-i drept vocea ei, a tradiției este din ce în ce mai depărtată.
Critica autorului adusă tradiționalismului excesiv se vede prin evadarea soției, descătușarea ei, în alte brațe decât ale soțului care mereu și-a arătat dorința de a o avea, oferindu-i-se acestuia (soțului) doar pe ocolite și niciodată conștientă, încercând un joc pe care, cum se va vedea, nici ea nu îl poate stăpâni.
Cartea este fascinantă pentru analiza barierelor de orice fel pe care le pun personajele, pentru frumusețea vieții care se pierde atunci când, mai mult inconștient și jucându-ne excesiv cu moralitatea și cu ceilalți, ne dăm seama că pierdem trăirea, pierdem fericirea pe care o avem sub propriul nostru pled.
0 buşeli:
Trimiteți un comentariu
Zi ceva de-a busilea sau din picioare