Macii bătrâneții. Sade la ospiciu sau despre avocații diavolului

vezi alte note de lectură > aici

Anne Parlange (romancieră) și Vincent Lestrehan (specialist contabil) sunt autorii romanului Macii bătrâneții. Sade la ospiciu, carte apărută la editura Humanitas. Se simt de-a lungul lecturii cele două voci, deși nu aș putea spune care cui îi aparține, una poetică și peltică în exprimare și cealaltă (mai ales când vine vocea marchizului) tăioasă și bine sculptată, cu incursiuni filosofice de primă mână, aș zice. Mi-a fost puțin greu să intru în ritmul lecturii din pricina aceasta, pentru că ritmul peltic îmi punea piedici deși, în economia romanului, are un rol determinant, prin clarificarea ambientului, prin poziționarea personajelor pe tablou și prin descrierea evenimentelor înconjurătoare dar hotărâtoare.

Din când în când, la intervale nu mari, întâlnim câte o frază, sau câte un paragraf care au rol de lovitură. Știu că cel puțin nu o dată am lăsat cartea jos și am recitit.

Cum este de așteptat din titlu, cartea vorbește despre ultimii ani din viața lui Donatien Alphonse-François, Marchiz de Sade, și o face obiectiv, fără a-l pune pe marchiz ca erou principal, din contră, apare ca un personaj dubios, ca un bătrân ce perturbă liniștea casei de bătrâni (deși se știa că era o casă de nebuni) de la Charenton doar prin statura imensă și prin faima ce-l precede. Romanul pare a fi un film, camera de filmat plimbându-se peste toate scenele, atât cele exterioare, cât și cele interioare, aflate în psihicul bolnavilor. Este un mic tratat de istorie, toate personajele cărții fiind reale, și întâmplările petrecute fiind veridice. Totuși, ca trăitor al acestor vremii, poți observa că mentalitățile nu sunt foarte diferite, temperamentul marchizului de Sade fiind temperat prin înfățișarea, repet obiectivă, a întâmplărilor ce se petreceau în epocă, creându-se astfel un contrast din care marchizul iese câștigător. Astfel, imaginii prin care marchizul este cunoscut în istorie, i se dă o explicație, nu o scuză, prin imoralitatea și decadența care traversau acei ani 1800 în care, revoluția franceză, continua să facă mai multe victime decât orice altă revoluție din istorie. Marchizul de Sade nu se comporta diferit decât multe alte personalități din familii suspuse, dar era singurul care vorbea deschis despre aceste lucruri (care în unele cazuri nu puteau fi dovedite nici măcar de poliție), scrierile sale fiind foarte căutate în pofida moralității de fațadă cu care clericii încercau să rezugrăvească lumea prin tipărituri religioase excesive. 

Marchizul de Sade printre nebuni a fost soluția găsită de autoritățile acelor vremuri, una pentru a anihila vocea care se tot făcea auzită prin scrieri, dându-se astfel operelor o umbră de neadevăr, o origine bolnavă care nu trebuie ascultată. Libertatea sexuală, lupta contra religiei și filosofiei flasce, iată motorul cărților acestui autor care a speriat autoritățile și clerul acelor vremuri. El nu s-a putut bucura de libertățile revoluției franceze decât foarte puțin, dovedind că mentalitatea și concepțiile sale depășeau cu mult acei ani tulburi. 

Cartea m-a captivat, dușurile reci administrate simțurilor au făcut bine, aducând o lumină pâlpâitoare de lumânare în interiorul camerei mele. Mereu cărțile au darul de a ne pune în locul personajelor, de a ne arăta puterile interioare, interne și latente din noi, pe care, dintr-un motiv sau altul, le înăbușim. Avocații diavolului, autorii acestui mic roman, fac din marchizul de Sade un personaj lizibil, un personaj care a avut un curaj mai decât timpurile în care a trăit pentru a da un răspuns potrivit vieții.