vezi alte note de lectură > aici
Desigur că nu trebuie negat filonul suprarealist din poezia lui Gabriel Nedelea. Până și inițialele tânărului poet aduc, întâmplător sau nu, pe Gellu Naum în prim plan. Sau aduc inscripțiile G.N de pe clădiri pe care le observa Simona Popescu când se ducea acasă la marele poet. Poate nu este întâmplător nici titlul Peisaj cu întîlnire care anunță, zic eu, imprevizibilul ce o să ne asalteze din versuri. Ce-i drept E. Ionescu a anunțat moartea poeziei suprarealiste, care prin excesul de imagini sufocă starea de miez, starea de redat. Nu este în totalitate cazul poetului Gabriel Nedelea care pune la bătaie o poezie ce se împrăștie în conștiința cititorului ca mercurul dintr-un termometru când este spart. Voi încerca, pe cât pot, să nu fac paralele cu poezia lui Gellu Naum, cu cea suprarealistă sau altceva, chiar dacă expresii, fel de versificație, fel de redare a cuvintelor, te pot duce fix la marele poet (și la stat și la spirit) care a traversat o bună și importantă parte din istoria noastră literară.
Desigur că nu trebuie negat filonul suprarealist din poezia lui Gabriel Nedelea. Până și inițialele tânărului poet aduc, întâmplător sau nu, pe Gellu Naum în prim plan. Sau aduc inscripțiile G.N de pe clădiri pe care le observa Simona Popescu când se ducea acasă la marele poet. Poate nu este întâmplător nici titlul Peisaj cu întîlnire care anunță, zic eu, imprevizibilul ce o să ne asalteze din versuri. Ce-i drept E. Ionescu a anunțat moartea poeziei suprarealiste, care prin excesul de imagini sufocă starea de miez, starea de redat. Nu este în totalitate cazul poetului Gabriel Nedelea care pune la bătaie o poezie ce se împrăștie în conștiința cititorului ca mercurul dintr-un termometru când este spart. Voi încerca, pe cât pot, să nu fac paralele cu poezia lui Gellu Naum, cu cea suprarealistă sau altceva, chiar dacă expresii, fel de versificație, fel de redare a cuvintelor, te pot duce fix la marele poet (și la stat și la spirit) care a traversat o bună și importantă parte din istoria noastră literară.
Pericolul abordării acestui gen de poezie este scăpare de sub control a imaginilor. Așa cum cei care scriu cu rimă pot fi furați de melodicitate așa se întâmplă și în cazul imaginilor. Poeziile lui Gabriel Nedelea din volumul mai sus numit, păcătuiesc uneori prin surplusul de comparații, redate prin veșnicul ca, uneori la nici două versuri distanță (zepelinul ca o frunte/ploaia ca o furtună - e prea târziu), prin excesul de culori îndesate pe parcursul unei strofe (mă lăsai alb (...) te vedea cu un ochi albastru- femeie cu Dumnezeu aici îmi puteți reproșa că albul nu este culoare, și eu vă pot răspunde că poate aveți dreptate), prin prezența obsesivă aproape în fiecare poem a cuvântului animal sau a unui animal anume (oaie, calamar, păun, berbec, taur, câine etc., dar aici o să mai revin). Dar acestea sunt mici amănunte, mici derapaje, care nu atrag atenția cititorul decât la o a doua sau a treia lectură.
Poetul jonglează cu imaginile și cu stările avute, orchestrându-le uneori magistral (vezi poeziile Scurtă ură a amintirilor, Cina, Oaia rătăcită) alteori dând o vagă senzație de rețetă (vezi Încercare). Nu găsim definiții sau declarații filosofice adresate cititorului, ele existând în spatele imaginilor, de ce să nu recunoaștem savuroase, autorul părând să adopte ideea că anumite trăiri nu trebuiesc spuse, gândite, ci că este suficient să fie trăite. Cam asta trebuie să fie poezia, și Gabriel Nedelea o știe foarte bine. Camera poetului are fie vedere spre mașina de scris (inundațiile), fie în larg (cu vedere la mare), fie este loc de refugiu alături de iubită (camera 13), fie locul de unde poate observa lumea (camera de la fereastră). Camera este aproape un atribut, o convenție cu lumea, locul unde este frig, unde iubita intră (îmbrăcată gros și fardată strident).
Tot acest decor este un univers apropiat nouă, bazat pe descrierea brută a trăirilor, fără intervenția conșteintului diurn. Avem de a face cu asociații libere de idei și stări, uneori subiective, la care avem impresia că are acces doar autorul, poezia prinzând o puternică și savuroasă notă de mister (poetul nu abuzează de această stare și bine face). Nu te poți plictisi citind această carte, mereu fiind surprins de o floare a soarelui cu un gălbenuș de ou curgând din ea în loc de miez (cum se prind forme) sau de larve cu suflet de fosfor ascunse în pumnul strâns - simbol al revoltei - (atârnarea sufletelor).
Dumnezeu apare aici ca acel Dumnezeu esoteric, retras după creație (tu nu vrei să fii atentă/ pe unde calci. Miruna? Dumnezeu nedumnezeind/te crede - Miruna), căruia autorul nu îi adresează rugăminți sau psalmi, dar pe care îl vede ca pe un martor de necontestat al vieții, un martor care aduce ușurare în drumul avut de parcurs. În același timp Dumnezeu este și rațiunea de a fi a imprevizibilului, a imaginației salvatoare din calea animalelor flămânde (îmi spuneai că nu am niciun Dumnezeu fără imaginație - scurtă ură a amintirilor) autorul motivându-și parcă atitudinea poetică din fața vieții. În poezia Închinare putem citi declarația de credință (era să zic de avere) în care Gabriel Nedelea vorbește despre un Demiurg nu așa depărtat precum spun scripturile, ce poate fi ajuns de sânii iubitei. Ca fapt divers în tot acest timp, dar în alt context (Oaia rătăcită) pisicile li se împiedică printre picioare ca niște biblii.
Există poezii precum Autoportret în care imaginile, figurile de stil, comparațiile hibernează. Aici vocea poetului răsună ca o statuie, rece și clar, formele, oricare ar fi ele, văzându-se și simțindu-se izbitor ca o ceață.
Aș reveni puțin la animalele poetului, obsesiva revenire fiind mereu situată pe altă porțiune din spirală, poetul încercând să le surprindă fie ca făcând parte din viața intimă (pe acoperiș au ieșit oile morții să toarcă - oaia rătăcită unde rinocerii lui Ionescu sunt parcă satirizați prin mioară fără să li se piardă conotațiile), fie ca fiind deținătoarele funiei de aur, funia care pare a arăta drumul spre înapoi (animale adânci / au să înghită funia de aur - cum se prind forme), fie ca obsesii ce revin fără motiv, obsesii ce ajung din urmă chiar și mașinăria prin care funcționează imaginația poetului (pe cer șapte viței grași/ se întorc după zepelinul ca o frunte - e prea târziu).
Poetul rămâne totuși egal în spunere pe tot parcursul volumului, poeziile fiind pe aceeași creastă ca niște cruci personale,ca niște locuri de pelerinaj interior.
De necontesta: poezia lui Gabriel Nedelea este vie, poetul nu se ascunde de trimiterile livrești conținute în poezii, de influențele cărora nu fuge (vezi versul lui Bacovia redat italic ca final de poem), de vocile din spate pe care le auzim clar și răspicat. El le mânuiește ca pe un patrimoniu personal, imaginile oferite cititorului nefiind facile paralele și asocieri comune de cuvinte. El parcă încearcă mereu și mereu să surprindă (asta poate fi, după cum spuneam și un minus), să se cațere ca o viță de vie pe lecturile și pe conștiința cititorului. În acest volum se simte și respectul pentru autorii aflați în patrimoniul României, se simte bucuria de a simți (sic!), se vede joaca permanentă pe șotronul de cuvinte.
Poetul jonglează cu imaginile și cu stările avute, orchestrându-le uneori magistral (vezi poeziile Scurtă ură a amintirilor, Cina, Oaia rătăcită) alteori dând o vagă senzație de rețetă (vezi Încercare). Nu găsim definiții sau declarații filosofice adresate cititorului, ele existând în spatele imaginilor, de ce să nu recunoaștem savuroase, autorul părând să adopte ideea că anumite trăiri nu trebuiesc spuse, gândite, ci că este suficient să fie trăite. Cam asta trebuie să fie poezia, și Gabriel Nedelea o știe foarte bine. Camera poetului are fie vedere spre mașina de scris (inundațiile), fie în larg (cu vedere la mare), fie este loc de refugiu alături de iubită (camera 13), fie locul de unde poate observa lumea (camera de la fereastră). Camera este aproape un atribut, o convenție cu lumea, locul unde este frig, unde iubita intră (îmbrăcată gros și fardată strident).
Tot acest decor este un univers apropiat nouă, bazat pe descrierea brută a trăirilor, fără intervenția conșteintului diurn. Avem de a face cu asociații libere de idei și stări, uneori subiective, la care avem impresia că are acces doar autorul, poezia prinzând o puternică și savuroasă notă de mister (poetul nu abuzează de această stare și bine face). Nu te poți plictisi citind această carte, mereu fiind surprins de o floare a soarelui cu un gălbenuș de ou curgând din ea în loc de miez (cum se prind forme) sau de larve cu suflet de fosfor ascunse în pumnul strâns - simbol al revoltei - (atârnarea sufletelor).
Dumnezeu apare aici ca acel Dumnezeu esoteric, retras după creație (tu nu vrei să fii atentă/ pe unde calci. Miruna? Dumnezeu nedumnezeind/te crede - Miruna), căruia autorul nu îi adresează rugăminți sau psalmi, dar pe care îl vede ca pe un martor de necontestat al vieții, un martor care aduce ușurare în drumul avut de parcurs. În același timp Dumnezeu este și rațiunea de a fi a imprevizibilului, a imaginației salvatoare din calea animalelor flămânde (îmi spuneai că nu am niciun Dumnezeu fără imaginație - scurtă ură a amintirilor) autorul motivându-și parcă atitudinea poetică din fața vieții. În poezia Închinare putem citi declarația de credință (era să zic de avere) în care Gabriel Nedelea vorbește despre un Demiurg nu așa depărtat precum spun scripturile, ce poate fi ajuns de sânii iubitei. Ca fapt divers în tot acest timp, dar în alt context (Oaia rătăcită) pisicile li se împiedică printre picioare ca niște biblii.
Există poezii precum Autoportret în care imaginile, figurile de stil, comparațiile hibernează. Aici vocea poetului răsună ca o statuie, rece și clar, formele, oricare ar fi ele, văzându-se și simțindu-se izbitor ca o ceață.
Aș reveni puțin la animalele poetului, obsesiva revenire fiind mereu situată pe altă porțiune din spirală, poetul încercând să le surprindă fie ca făcând parte din viața intimă (pe acoperiș au ieșit oile morții să toarcă - oaia rătăcită unde rinocerii lui Ionescu sunt parcă satirizați prin mioară fără să li se piardă conotațiile), fie ca fiind deținătoarele funiei de aur, funia care pare a arăta drumul spre înapoi (animale adânci / au să înghită funia de aur - cum se prind forme), fie ca obsesii ce revin fără motiv, obsesii ce ajung din urmă chiar și mașinăria prin care funcționează imaginația poetului (pe cer șapte viței grași/ se întorc după zepelinul ca o frunte - e prea târziu).
Poetul rămâne totuși egal în spunere pe tot parcursul volumului, poeziile fiind pe aceeași creastă ca niște cruci personale,ca niște locuri de pelerinaj interior.
De necontesta: poezia lui Gabriel Nedelea este vie, poetul nu se ascunde de trimiterile livrești conținute în poezii, de influențele cărora nu fuge (vezi versul lui Bacovia redat italic ca final de poem), de vocile din spate pe care le auzim clar și răspicat. El le mânuiește ca pe un patrimoniu personal, imaginile oferite cititorului nefiind facile paralele și asocieri comune de cuvinte. El parcă încearcă mereu și mereu să surprindă (asta poate fi, după cum spuneam și un minus), să se cațere ca o viță de vie pe lecturile și pe conștiința cititorului. În acest volum se simte și respectul pentru autorii aflați în patrimoniul României, se simte bucuria de a simți (sic!), se vede joaca permanentă pe șotronul de cuvinte.
0 buşeli:
Trimiteți un comentariu
Zi ceva de-a busilea sau din picioare