Samsara sau pași nevăzuți ai vieții

filme despre care am scris >  aici


Ron Fricke revine alături de Mark Magidson după filmul Baraka (1992) cu o nouă producție intitulată Samsara (2011). Mergând pe aceeași rețetă, filmul urmărește firele psihologice împletite ale coloanei sonore cu imaginile încercând o extragere a esențelor spirituale, fie ele și denaturate, din diferite colțuri ale lumii. Chiar dacă uneori, mai ales la începutul filmului, camera de filmat insistă prea mult pe anumite unghiuri, secvențele riscând să devină doar pură artă fotografică uitându-se mesajul, filmul atrage prin liniștea imaginilor, prin firul care se leagă și se simte din ce în ce mai mult, odată cu trecerea minutelor.

Dacă în filmul Baraka coloana sonoră era asigurată de o pleiadă foarte variată de artiști ai noului curent new age, cu melodii care puteau fi găsite pe albumele lor, în Samsara autorii au creat melodiile uitându-se la scenele filmate de regizor. Astfel că autori precum Lisa Gerard (membră a vestitului grup Dead can dance), Michael Stearns (ambii colaborând și la filmul Baraka) și Marcello De Francisci s-au lăsat purtați de inspirație compunând o coloană sonoră care pare a fi o melodie de 1' 45'' min. cât ține filmul. Filmul a fost conceput fără o coloană sonoră, iar muzica special creată pot spune că îmbogățește tăcerea pe care a înlocuit-o prin acordurile calde și foarte apropiate de tensiunea imaginilor.

Revolta regizorului în fața sistemelor politice este mai dură ca în filmul precedent, Samsara fiind presărat cu diverse portrete de oameni de pe întreg pământul prin care se văd presiunile societății și ale tradiției. Oameni liniștiți, oameni chinuiți, oameni prinși într-un joc străin, toate astea sunt redate privitorului cu o încetineală a camerei ce nu supără. 

Speranța nu mai are loc în Samsara ca în Baraka. În filmul din 1992, după prezentarea societății de consum atât de sufocantă, sunt reluate imaginile panoramice ale naturii și ale unor locuri sfinte de la început. În Samsara regizorul se mulțumește cu redarea unui dans asiatic care, în loc să dea speranță, mai mult neliniștește prin gravitatea chipului și multitudinea de membre (mâini) ce apar în cadru.

Cum spuneam, Samsara nu se deosebește foarte mult de Baraka, poate doar prin perfecțiunea imaginilor, care cer ca filmul să fie văzut la  o calitate cât mai bună oferită de tehnologia actuală, lucru care, zic eu, încalcă din prima chiar principiu filmului ce luptă, ceva mai surd decât acum 10 ani, cu această societate de consum oarbă la nevoile sufletești, care cere, sufocă și împiedică omul să respire. Nu știu dacă e mai important să văd filmul la o rezoluție maximă (ca să văd firele de păr ale oamenilor murdari ce apar pe peliculă) sau să surprind strigătul regizorului care ar dori să înțepenească, măcar o secundă, marea de oameni ce mișună la metrouri, sau marea de mașini ce gonesc pe podurile interminabile ale marilor metropole.

În Samsara apăsarea este mai mare, privitorul se simte strivit de evidențe și, chiar dacă nu pun problemele pe tapet, chiar dacă nu le numește ca atare, privitorul atent nu are cum să nu simtă angoasa ce îl apasă în background.

Recomand filmul pentru mesajul puternic, pentru coloana sonoră și, (aici subliniez) în ultimul rând pentru, calitatea impecabilă a imaginii, care poate fi rulată și la o rezoluție mică.