Ion Vinea

alți poeți români postați pe acest blog aici


Ion Vinea (* 17 aprilie 1895, Giurgiu - † 6 iulie 1964, București), pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanaki, poet român în vecinătatea mișcării literare de avangardă.

După absolvirea liceului "Sfântul Sava" din București, frecventează cursurile Facultății de Drept, mai întâi la București, apoi la Iași, unde își ia diploma de licență. Nu a profesat niciodată avocatura. Încă din anii liceului, publică împreună cu Tristan Tzara și Marcel Iancu revista Simbol 1912, cu atitudine netă împotriva semănătorismului. În anii 1914-1916 publică versuri apreciate în mod pozitiv de critică. De la început Vinea a fost socotit un poet modern. A fi modern la acea dată însemna a fi simbolist. Dacă poeziile de ucenicie sunt într-adevăr simboliste, producțiile următoare au o nuanță mai tonică, Vinea fiind refractar oricărei înregimentări. El și-a înjghebat propria echipă în jurul revistei Contimporanul, pe care o conduce în anii 1922-1932, revistă care devine principală rampă de lansare a scriitorilor moderniști și avangardiști. Contimporanul a mobilizat revolta iconoclastă a tinerimii, lovind în tabu-urile burgheze, în platitudinea distins-academică și în modelele "frumosului" mistificator, încărcat de prejudecăți naționaliste și de un ruralism agresiv. Alături de colaborarea scriitorilor români (Barbu Fundoianu, Ilarie Voronca, Ion Barbu ș.a.), Vinea a găzduit texte ale autorilor de pe diverse meridiane (Paul Éluard, Philippe Souppault, Robert Musil, Joyce Trake, Kassak Lajos etc.), întreținând o vastă corespondență cu membrii "comunității" avangardiste europene, fapt care îi permite să păstreze revista mereu în actualitate.

Registrul liric al lui Ion Vinea a fost foarte amplu, de la poezia simbolistă elegantă și decorativă sau ironic-patetică, până la modernismul învecinat cu extremismul avangardiștilor, pe care totuși s-a ferit să-l adopte în practica literară. Capacitatea lui de a trece de la o formulă poetică la alta a fost singulară în literatura română, versurile lui putând aminti de Lucian Blaga dar și de Tudor Arghezi sau Adrian Maniu. Ca și Ilarie Voronca, Ion Vinea este un mare creator de imagini, fără a slăbi însă niciodată controlul inteligenței artistice asupra fluxului imagistic. Față de creația sa poetică a dovedit nepăsare, risipindu-și versurile în paginile diverselor publicații la care colabora, fără preocuparea de a și le aduna într-un volum. O va face totuși în anul 1964, când la 26 iunie se dă "bun de tipar" volumului Ora fântânilor de către Editura pentru Literatură. Ion Vinea, în vârstă de 69 de ani, nu își va vedea însă cartea în vitrinele librăriilor. Se stinge din viață câteva zile mai târziu, în ziua de 6 iulie.

DESTIN

Nainte dar! sub gura de azur
cuprinsă lacom în sărutul zării
sirenele mă cheamă iar, - vi-o jur.
Nechează iar, spumos și-n clocot, calul
trimis de zei, nuntaș, cu coif de sur.
Lăsați-mă! E ora răzbunării.
De n-aș fi brațul ce-i despică valul,
''prin drept de cânt mă simt stăpânul mării!''

FIRA

Fată cu părul ca seceta,
cu dorul ca paiul,
cu inima ca luceafărul,
mi-amintești satul din chenarul livezilor
cumpăna de lemn și jgheabul ei verde
marginea pădurilor cu iarbă pitică
pe care zăcea cartea necitită.

Fată a trestiilor și a tălăngilor,
în comoara codrului pasărea fluiera,
în trunchiuri ruinate plugăreau cariile,
sânul tău strivise busuioc și mintă,
gura ta râdea,
risipea inele,
de apă firul cântului,
ochii tăi de plantă înfloreau d-un gând.

Fată cu trupul poleit cu soare,
toamna a fost târzie - vitele veneau
poticnind și leneș și gemând, acasă.
Cum ședeai pe piatră și tăceai de lung
aveai ochii celor care adorm spre ziuă,
coardele de-aramă copleșeau grumazul,
gleznele plăpânde se-ngropau în praf.

LANȚURI

Nu pot pleca, nu pot rămâne,
povestea e ca o târzie toamnă.
Trist e surâsul care s-a milostivit
șoapta destinului să o cumințească.

Noi ducem visul nostru ca pe un mort
ascuns de flori și nevegheat de nimeni
pe care-am vrea să-l știm doar adormit,
și nu-i aprindem nici lumini,
și nu ne-ncumetăm să-l plângem.