sâmbătă, 9 martie 2013

trăim o poezie la care nu avem titlu

foto Simona Andrei
vine vremea draga mea când trebuie să ridicăm privirea
și atunci o să vedem orașul puțin diferit
ca de pe cruce

respirația animalelor care au fost aici din totdeauna
va fi primul lucru pe care îl vom remarca
deși până atunci nu-i vom auzi
zgomotul de zale cu care înaintează

ne vom încheia mai bine gecile cu un sentiment de mâzgă
care ne va invada brusc spărgându-ne piepturile cu berbecul jandarmeriei
vom fi asemenea copacilor din munți care se culcă în iarbă
nevăzuți de nimeni
țigăncile vor fi încântate să ne asculte durerea
atâta timp cât le vom cumpăra ceva flori

eu ca să mă întăresc
o să  îmi imaginez că cineva a băgat o monedă vie în mine
și trebuie să îi servesc produsul pentru care va forma cât de curând
numărul unei camere de hotel

pe lângă vitrinele cărnoase
vom învăța cum fiecare minut are niște fălci compartimentate
în care inimile vor fi plimbate prin salivă fierbinte
umplute cu resturile dintre dinți
mușcate ce-i drept involuntar vor sângera nimburi transformate în sârme ghimpate
& toate astea consecutiv de parcă ne vom da peste cap
de-a lungul unor vagoane ale unui tren ce nu mai iese dintr-un tunel intestinal

ajunși în parc
tu venind dinspre iarbă eu venind dinspre noapte
toți copacii ne vor mușca
și fie iarnă fie vară fie că lacul va fi sau nu secat
vom vedea o lebădă cum va trece spre celălalt mal
ca suflul unei explozii atomice


1 buşeli:

Zi ceva de-a busilea sau din picioare

de-a bușilea prin aer!