filme despre care am scris > aici
Titlul filmului şi subiectul fierbinte care este tratat induc în eroare potenţialul privitor care s-ar aştepta la o rezolvare / tratare facilă în notă americană. Filmul Urmărirea (Jagten-Danemarca, 2012) pune o delicată amprentă de la bun început, lipsa coloanei sonore fiind un plus delicios pentru cei care adoră să audă într-un film paşi pe trotuar. Filmul danez evită replicile pompoase, gesturile teatrale, comportamentele îngroşate, oferind o confortabilă senzaţie de autenticitate. Distanţele psihice dintre personaje (chiar dintre prieteni) se prelungesc şi în distanţele fizice, rare ori (şi atunci în cazuri excepţionale) existând mai mult de cinci persoane pe metru pătrat. Străzile sunt în schimb pline de frunze într-o toamnă prelungită ce se revarsă pe spectator. Lucas este un educator la o grădiniţă, pe cale de a-şi reface viaţa zdruncinată în urma unui divorţ. Până când unul dintre copiii pe care îi avea în grijă, Klara, spune că acesta a abuzat sexual de ea. Interesante sunt cuvintele alese de scenarist pentru a fi spuse de către o fetiţă de 5 ani, cuvinte care să descrie un act sexual.
Faptul că fetiţa este fata celui mai bun prieten al lui nu îi uşurează situaţia, ba mai mult, o accentuează, fetiţa fiind crezută de parcă Lucas ar fi fost un străin ce a trecut întâmplător prin faţa porţii lor.
Isteria domestică, lipsită de agitaţia debordantă din filmele hollywoodiene, dar neocolită de implicaţiile mai profunde ale situaţiei, creşte în intensitate minut cu minut, fără însă a denatura filmul. Răceala civilizaţiilor nordice se simte în fiecare gest, în fiecare atitudine, în fiecare cadru.
Rămâne un film tăcut în ciuda temei generoase, un film în care nu se dau explicaţii ci se cere dovedirea fără cuvinte a nevinovăţiei. Un întreg oraş întoarce spatele lui Lucas într-un mod barbar iar reabilitarea se face tacit, repunerea în drepturi reapare de la sine ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Marcus, fiul lui Lucas ,vine să îşi susţină tatăl, fiind părtaş atât la hărţuirea lui cât şi la petrecerea în care este îmbrăţişat de toată lumea ca la o zi de naştere. El pare să aibă un cuvânt de spus în finalul filmului, un cuvânt pe care l-a ţinut sub tăcere şi care aruncă un nou aspect peste toată acţiunea. Gestul său va fi în acord atât cu tăcerea dintre personaje cât şi cu distanţele mari care îi separă. De ce am spus pare? Urmăriţi filmul şi o să vedeţi.
Filmul a câştigat mai multe premii la festivalurile de filme de la Ghent, Vancouver, Palm Springs.
Titlul filmului şi subiectul fierbinte care este tratat induc în eroare potenţialul privitor care s-ar aştepta la o rezolvare / tratare facilă în notă americană. Filmul Urmărirea (Jagten-Danemarca, 2012) pune o delicată amprentă de la bun început, lipsa coloanei sonore fiind un plus delicios pentru cei care adoră să audă într-un film paşi pe trotuar. Filmul danez evită replicile pompoase, gesturile teatrale, comportamentele îngroşate, oferind o confortabilă senzaţie de autenticitate. Distanţele psihice dintre personaje (chiar dintre prieteni) se prelungesc şi în distanţele fizice, rare ori (şi atunci în cazuri excepţionale) existând mai mult de cinci persoane pe metru pătrat. Străzile sunt în schimb pline de frunze într-o toamnă prelungită ce se revarsă pe spectator. Lucas este un educator la o grădiniţă, pe cale de a-şi reface viaţa zdruncinată în urma unui divorţ. Până când unul dintre copiii pe care îi avea în grijă, Klara, spune că acesta a abuzat sexual de ea. Interesante sunt cuvintele alese de scenarist pentru a fi spuse de către o fetiţă de 5 ani, cuvinte care să descrie un act sexual.
Faptul că fetiţa este fata celui mai bun prieten al lui nu îi uşurează situaţia, ba mai mult, o accentuează, fetiţa fiind crezută de parcă Lucas ar fi fost un străin ce a trecut întâmplător prin faţa porţii lor.
Isteria domestică, lipsită de agitaţia debordantă din filmele hollywoodiene, dar neocolită de implicaţiile mai profunde ale situaţiei, creşte în intensitate minut cu minut, fără însă a denatura filmul. Răceala civilizaţiilor nordice se simte în fiecare gest, în fiecare atitudine, în fiecare cadru.
Rămâne un film tăcut în ciuda temei generoase, un film în care nu se dau explicaţii ci se cere dovedirea fără cuvinte a nevinovăţiei. Un întreg oraş întoarce spatele lui Lucas într-un mod barbar iar reabilitarea se face tacit, repunerea în drepturi reapare de la sine ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Marcus, fiul lui Lucas ,vine să îşi susţină tatăl, fiind părtaş atât la hărţuirea lui cât şi la petrecerea în care este îmbrăţişat de toată lumea ca la o zi de naştere. El pare să aibă un cuvânt de spus în finalul filmului, un cuvânt pe care l-a ţinut sub tăcere şi care aruncă un nou aspect peste toată acţiunea. Gestul său va fi în acord atât cu tăcerea dintre personaje cât şi cu distanţele mari care îi separă. De ce am spus pare? Urmăriţi filmul şi o să vedeţi.
Filmul a câştigat mai multe premii la festivalurile de filme de la Ghent, Vancouver, Palm Springs.
0 buşeli:
Trimiteți un comentariu
Zi ceva de-a busilea sau din picioare