ÎNŢELEPTUL ŞI ÎNŢELEPCIUNEA

Alex Turcu (blog-ul lui îl puteți citi aici) continuă rubrica Fișe de folklor cu un fascinant articol despre ÎNŢELEPCIUNE.

Alex Turcu (blog-ul lui îl puteți citi aici) continuă rubrica Fișe de folklor cu un fascinant articol despre Giganți. - See more at: http://alexandervsalexander.blogspot.ro/search/label/Fise%20de%20folklor#sthash.wIgRJDQL.dpuf

Alex Turcu (blog-ul lui îl puteți citi aici) continuă rubrica Fișe de folklor cu un fascinant articol despre Giganți. - See more at: http://alexandervsalexander.blogspot.ro/search/label/Fise%20de%20folklor#sthash.wIgRJDQL.dpuf

Alex Turcu (blog-ul lui îl puteți citi aici) continuă rubrica Fișe de folklor cu un fascinant articol despre Giganți. - See more at: http://alexandervsalexander.blogspot.ro/search/label/Fise%20de%20folklor#sthash.wIgRJDQL.dpuf

                                              ÎNŢELEPTUL ŞI ÎNŢELEPCIUNEA

                                                            - preamubul -

Dintru început trebuie să cunoaştem cu precizie care sînt, în folklor, calităţile unui înţelept, aflînd astfel ce înseamnă însăşi înţelepciunea în viziunea creatorului/distribuitorului de folklor.

            Înţelept va fi oare considerat cel care citeşte mult? Cel care ştie să citească viitorul în stele? Cel care studiază în şcoli? Cel care învaţă multe limbi străine? Vom încerca să răspundem, folosindu-ne de cîteva mostre populare.

            Nu de puţine ori se spunea în mediul rural că cititul (excesiv)„tîmpeşte”, văzînd în cititorul dedicat un neadaptat, un om care „vorbind din cărţi” îşi omite din existenţă însăşi viaţa. Cu toate acestea o „carte mare şi groasă” pe genunchii unui bătrîn este un simbol al înţelepciunii. Apelul la carte se face de cele mai multe ori într-o situaţie cu totul specială, iar tot în aceeaşi idee vine şi credinţa că „ceea ce scrie la carte e sfînt”. Aşadar, paradoxal, bibliofilul nu este un om cu „scaun la cap”.

            Cititorul în stele, în genere, este la fel de descosiderat de popor. Colportînd o snoavă (anecdotă) antică, poprul român spune de asemenea, că cel care se uită după stele „dă în gropi”. Replica trecătorului simplu nu întîrzie să vină:” Dacă citeşti în stele viitorul, cum de nu ai ştiut că vei cădea într-o groapă?”

            Studintele – primogenitura trimisă la şcoli – odată întors acasă devine ţinta satirei ţăranului simplu:

            Un student întors acasă nu mai cunoaşte (sau se preface a nu mai cunoaşte) denumirile uneltelor de muncă a cîmpului. Abia cînd se loveşte de o furcă, exclamă: A dracului furcă!

                De altfel, problema limbii neaoşe a fost pusă şi de Rabelais în „Pantagruel”, în episodul studentului limousin care stîlcea limba franceză , latinizînd-o:”Deambulăm prin compitele şi cvadriviile urbii, despumăm vorbocinaţiuni laţiale...capţionăm benevolenţa omnijudelui[...] sex femenin etc.”  Studentul limousin, abia după ce este bătut începe să strige:”Vîi, vîi, mamucă, stăi nu mai dădea[1]” – aducîndu-şi aminte, subit, de limba de-acasă.

            Tot în Rabelais, întîlnirea cu Panurge, poliglotul, este pusă, în schimb, într-o cu totul altă lumină. La români poliglotismul, însă, nu este mai demn decît maimuţăreala limbii de-acasă prin termini sofisticaţi. Istoric s-a atestat faptul că împrumuturile de cuvinte din alte limbi au, în marea lor majoritate, tot o nuanţare ironică: a bodogăni (din slav. Bog – Dumnezeu) sau aghiuţă (gr. aghios – sfînt), honţ – sas (de la Hans) etc.

            Prin urmare, în folkor, înţeleptului cultivat în şcoli nu i se dă mare importanţă: mai ales pentru că pare rupt de natura umană, de omul care vorbeşte „bolovănos”.

            Nu este apt să existe în spaţiul sătesc. Este privit cu suspiciune şi ironizat (cînd nu este temut) pentru că nu este natural, firesc. Nu aparţine firii – adică. Cel care nu aparţine firii, cel scos din fire va fi numit „firoscos”, ca o replică la „filosof” (jocul de cuvinte a lămurit de Anton Pann şi de studiul lui Lazăr Şăineanu dedicat vocabulei în chestiune).

            Deci, vom considera calităţi ale înţelepciunii populare caracteristicile opuse celor de mai sus: vorba dreaptă, scurtă, adevărul, independenţa faţă de carte, naturaleţea, bunul simţ şi isteţimea.

            Am pomenit cuvîntul „isteţime”. Aici trebuie să facem, însă, o departajare clarificatoare. În limbajul săteanului, „isteţ” numeşte mai îndeobicei, un tînăr, înţelepciunea fiind una din calităţile bătrîneţii. Aşadar, un tînăr este isteţ (descurcăreţ, adică) pe cîtă vreme un bătrîn este înţelept (adică ştie). Înţeleptul popular este practic. Într-un anume sens se apropie de imaginea înţeleptului solomonic: va alege să taie în două copilul pentru a o dovedi pe mama cea adevărată. LA noi, un Solomon autohton, neputînd împărţi 3 copii la doi oameni în prag de divorţ, îi pune să mai facă unul aceştia , astfel, împăcîndu-se.

            De aceea, personajul biblic, personajul atîtor rescrieri şi al atîtor tradiţii, Solomon, regele Israelului, va avea în popor un omolog: Preminte Solomon.

            Într-un basm din Transilvania, cules de I. P. Reteganul, se regăseşte schema şi ideea principală dintr-unul din cele mai vechi basme sapienţiale din istoria literaturii: Tabletele aramaice ale Înţelepciunii lui Ahiqar.

            A ajuns la noi pe filiere greco-slavone, o versiune dînd şi Anton Pann: Archirie şi Anadan. În antichitate episodul a fost ataşat naraţiunilor despre Esop, ajungînd astfel la noi şi pe calea cărţii populare „Esopia”.  La Pop-Repteganul se numeşte „Părintele Arvinte”. Un înalt dregător este trădat de fiul adoptiv iar concluziile sînt legate de actul nefast de a creşte „copilul altcuiva”. Părintele Arvinte trece drept înţelept prin această consideraţie a sa  (Bine zicea moş Arvinte/Vai de cap unde nu-i minte).

            În legătură cu înţelepciunea bătrînilor, mai avem un exemplu despre o împărăţie care – pentru a nu-şi mai risipi resursele materiale – hotărăşte să fie ucişi toţi bătrînii. Unul scapă, fiind ascuns de fiul său. În urma unor probleme vitale de nerezolvat, acesta ieşind, dă proba înţelepciunii acumulate, salvînd împărăţia.

            Înţelepciunea este exclusiv a bătrînilor. Cînd un copil sau un tînăr este iluminat – aceasta vine de la forţe cu mult peste pătrunderea înţelegerii simple: În apocrifele copilăriei lui Iisus se vorbeşte despre un dialog între micul Iisus şi învăţătorul său: „Dacă nu şti ce înseamnă Alpha, cum îmi poţi vorbi despre Beta?” sau în evangheliile canonice, învăţăturile date în templu de Iisus la 12 ani. Bineînţeles, faptul este izolat şi se referă la persoane excepţionale (cum ar fi hagiografiile populare).

            O altă categorie de înţelepţi sînt cei numiţi rohmani (după brahmani – spun unii cercetători), oameni care se mulţumesc cu foarte puţin, nu se pleacă în faţa materialului efemer şi îl mustră, la o adică, pe însuşi monarhul macedon, Alexandru cel Mare (în versiunile româneşti ale Alixăndriei se numesc, după textul slavon tradus, nagomudri – înţelepţii goi).

            Înţelepciunea – ca o concluzie a scurtului nostru preambul care promite o tratare mai largă – este un dat al experienţei de viaţă, nu o acumulare de date sterile în ochii omului simplu. Nu cartea, nici ştiinţele sterile dau măsura înţelepciunii ci tratarea practică, aprope paradoxală în ochii celui obişnuit cu tratări abstracte, a celor mai neobişnuite situaţii. De aceea, apelul la înţelept nu se face oricînd.

           

---

[1] Citatele din Rabelais fac parte din traducerea mea, inedită.