duminică, 9 martie 2014

Orașul de nisip sau fericirea pe post de lună

Carmen Dominte - Orașul de nisip
122 pagini
editura Tracus Arte, București 2013
vezi alte note de lectură > aici

La editura Tracus Arte din București a apărut în 2013 volumul de teatru scurt al scriitoarei Carmen Dominte Orașul de nisip. Următoarele rânduri nu se vor o cronică, mai mult o notă de lectură venită din impresiile lăsate de lectrua cărții.
Autorea se apropie prin incizia făcută cotidianului până la absurdul care pare că dăinuie de când lumea în esența lui, de Matei Vișniec (în special în primele trei piese) dar și de adresat tatălui care l-a părăsit pe el și pe mama lui, acum bolnavă, vocea ei țâșnind neregulat din cealaltă cameră de-a lungul piesei. În ciuda limbajului fără perdea (pe care autoarea îl folosește bine, fără abuz, și în restul cărții), nu putem să nu descoperim un tânăr sensibil, profund afectat de greutățile prin care este nevoit să treacă, de necesitatea de a găsi fericirea atât pentru el cât și pentru mama lui (Mama mea este foarte fericită, tot ce și-ar mai dori acum este luna de pe cer). Ca și în piesa/romanul/poemul De ce fierbe copilul în mămăligă, Vasi (așa îl cheamă pe tânăr) pendulează foarte bine între furie și autobiografie, între revoltă și ironie, între calm și nerăbdare rezultând un torent, o defilare de cuvinte în care nu știi ce va urma. Tonul grav urmează lejer tonului ironic, lucru care face lectura greu de uitat.
De când ai plecat, viața mea a fost perfectă. Am învățat, în sfârșit, cum să scuip cu flegmă, cum să fut în cinci minute și cum s-o iubesc pe mama în locul tău. Acum ea nu mai are nevoie nici de dragostea ta, nici de a mea... mama are nevoie numai de medicamente... așa e cea mai fericită. Știi de câte ori a vomitat azi? De cinsprezece ori. Ce zici, bă? O mai iubești la fel? O mai iubești , bă, pe mama? Ai putea să fii fericit așa, ștergând în fiecare zi voma de pe parchetul din dormitor?
Din păcate restul pieselor nu se ridică la același nivel: Musca se încheie prea repede, Polaroid este previzibilă de la cap la coadă, Fluturele albastru miroase a Matrix (sau a 1984 dacă ne luăm după personajul Big-Brother) și tot așa. Păcat, în primele patru piese găisem un bun sol de lectură, chiar dacă, așa cum spuneam mai sus, tributar lui M. Vișniec. Cu toate astea, dialogurile curg bine (mai puțin în Fluturele albastru unde mi se par diluate rău, sau trase de păr cum se spune) subiectele ne fiind o preocupare prea mare pentru autoare, ea mizând mai mult pe atmosferă.
Piesele nu ridică probleme esențiale, doar le observă în plină desfășurare (

0 buşeli:

Trimiteți un comentariu

Zi ceva de-a busilea sau din picioare

de-a bușilea prin aer!