joi, 15 iunie 2017

Tricoul


Mi-am luat un tricou fain, cu un cap de mort cât tot pieptul.
Tricoul – negru. Capul de mort este făcut din alte capete de mort
pe un albastru închis.
Încă din primele zile eticheta mi-a făcut rană la ceafă. A treia zi nu am mai rezistat. Am luat forfecuța și ... hârș! hârș!

M-a speriat în primă fază sângerarea abundentă,
dar am terminat treaba smulgând ultima bucată de piele
din dreptul omulețului care mai ținea țeasta pe umeri.
Am desenat apoi pe eticheta rămasă deasupra gâtului doi ochi, un nas și o gură.
Nimeni nu a observat lipsa guguloiului cu păr, toți mă privesc sincer în ochii 100% cotton,
&
îmi ascultă pildele spuse prin gura trasată, sub care scrie made in china.

miercuri, 31 mai 2017

crisoare

Iubito, sunt în locul acela unde, oricât m-aș gândi la tine, pe EKG nu o să apară niciodată chipul tău.
Locul unde îmi permit luxul de a mă juca fără ca nimeni să priceapă regulile jocului. Ce libertate!

De ce ascunzi jucăriile copilului din tine? întreabă un întuneric în halat alb.
Sau
De ce te pui cu fața la perete și numeri crăpături? întreabă domnul dimineață.

Îi las pe toți în urmă, cu gurile cascate, când mă întorc în somn pe partea dreaptă dar în pat stau nemișcat, de frică să nu smulg perfuzia din moș Ene.

Nu te speria, eu nu sforăi! îi spun ursulețului de pluș.
Cum spuneam, îi las mereu cu gurile       .
Cum vreau să mă privești de-acum, iubito?

Ca pe-o pasăre măiastră, care-și pune moartea-n glastră.

marți, 28 martie 2017

Fugeam

Fugeam.... Fugeam.... Fugeam într-una de la geam, fugeam dar nu mă ascundeam. (Nu încercați așa ceva acasă. Zburați! de lațul larg vă lasă.) Fugeam.... Fugeam.... Fugeam și eu cum mai puteam, în pumni, în umeri, în poeme. Fugeam de lumea care geme prin bucurii, și își duce moartea, mai departe, prin copii. Fugeam.... Fugeam.... Că așa îmi era scris pe geam în fiecare dimineață, când nu știu cine se simțea prin ceață.

sâmbătă, 25 martie 2017

iniții

poezia este un căcat
găsit printre așternuturi
în dimineața în care ți s-a spus
cu mâna peste analize
că o să ajungi într-un scaun cu rotile

evit definițiile pleoștite
cum că poezia este o lebădă cu gâtu-i lung
înconjurând de trei ori luna
sau bariera dintre sine tine și buline

poezie înseamnă să-ți tacă
sufletul făcut sul din foi de dictando

oricum morții încep să ne moară
rămânem din ce în ce mai linguri

cât să fii de hom
încât să faci poezie din așa ceva?

marți, 21 februarie 2017

Poem fără poveste - Mirela Burhuc

vezi lista completă a invitaților pe blogaici



Mirela Burhuc îmi aduce aminte de Viviana Mușa și volumul ei Școala specială, o cărticică percutantă care scoate poezia din adâncurile copiilor cu nevoi speciale. Doar că Mirela nu intră în pielea copiilor, ca o păpușăreasă, ci joacă rolul observatorului, dar și al poetului atent la construcție.


Am ales-o pe Mirela B. pentru rubrica poeti musafiri pentru dramatismul care se degajă din cuvinte spuse aparent pe fugă (îşi ţuguia buzele şi se lupta cu zmei nevăzuţi), dar și petru curajul de a (de)scrie ceea ce cu gândul nu poți cuprinde (cel puțin medicina încă se chinuie să clarifice ce se întâmplă în interiorul unei deficiențe).

Văd un posibil viitor volum, fie și ca drum de vindecare personală. 

Poem fără poveste

Aş fi vrut să vă spun o poveste,
Însă nu mai ştiu de mult timp,
De pe când moţăiam pe scaunul roşu, cu spătar lung
Şi stăteam ghemuită, numărând pe degete visele,
Ca pe durerile de dinţi.
Spuneam că o să mă vindec dacă visez,
Că o să-mi adun bucăţi de întuneric şi lumină,
O să fac o păpuşă mare, ca să nu mai aibă criză de colici
Dacă ar fi mică.
Mama ştia mai bine, mama plângea.
Aş fi vrut să nu.
Eu stăteam în locul meu, într-un unghi perfect cu cerul,
Tavanul mereu umplut cu igrasie
Căpăta culori întunecate ce se modelau în monştri,
Noaptea se scurgeau pe pereţi,
Eu aveam cearcăne ca pungile de apă,
Doar că lipseau peştii roşii de la magazinul din colţ.
Tata zâmbea, tata mereu ştia
Dar nu ajungeam niciodată unul lângă altul
Să ne spunem, să ştim.
Eu rămâneam copia palidă cu ochii mari
Pe un spătar roşu,
Decupam personaje din revistele cu desene animate,
Le înşiram pe pat şi era ca la teatru.
Eram mama, tata, eram fratele, sora, matuşă, unchi,
Eram păpuşarul copil înainte de tulburarea apei.
Să nu mă cerţi dacă nu vei înţelege
Oricum, dacă ridici o mână te văd şi mă fac un pitic,
Promit că o chem pe Albă ca Zăpada
Că şi ea a învăţat să facă minuni
După ce a plecat cotoroanţa.
Nu puteam să mănânc.
Mama ştia, mama plângea.
Aş fi vrut să nu.
Uneori o vedeam în halatul alb deşi ea jura că e roşu,
Cu ochii trişti ca un amurg, cu basmaua lucioasă
Peste care alunecam în somn.
Respiram greu şi o alungam şi nu vedeam, doar simţeam
Cum îmi împletea prin păr cozi lungi.
Îmi împăturea hainele de parcă mă pregătea mereu
De plecare.
Atât de repede treceau zilele,
Mi se făcea frică fără să ştiu.
Mama îmi cumpărase o rochie ca de bal, alb-gălbuie,
Mă îmbrăcam
Şi-mi venea să dau mâncare la pui necopt ce eram.
Stăteam la măsuţa cu trei picioare din lemn de brad
De la bunica,
Bunicul avea ochi albaştri dar nu îl văzusem niciodată.
Mama spunea că da, a adus o dată iepuri în casă,
Au ros ce era de ros şi au plecat.
Cu tot cu bunic.
Nu îmi plăceau porcii, mi se părea mereu că ţipă,
Îmi luam caietul de muzică şi trasam stridenţele vocale
Iar noaptea îl puneam sub cap să nu adorm de tot.
Dimineaţa îmi băgam mâinile în cerneală roşie
Si alergam după găini
Iar curcanii alergau după mine.
Mama mă vedea. Mama plângea. Mama ştia.
Aş fi vrut să nu.
Mă aşezam apoi sub bolta de viţă
Cu o cană de lapte la picioare
Peste care treceau mustăţile pisicii negre
Cu boabe albe la urechi.
Fluieram tare şi iar nu mai puteam să respir
Si îmi vâjâiau urechile
Iar aerul se îmbiba cu oţet şi dintr-o dată totul era ţinut sub vrajă.
Trupul meu era o baghetă magică ce oprea timpul.
Mama îmi săruta un deget, apoi altul şi altul,
Tata mă lua în braţe şi mă aşeza în leagănul cu scârţâit de dimineaţă.
Ionică era prietenul meu, nu ştia să vorbească,
Era vecinul tăcut cu ochii de chinezoi
Şi nu-i plăcea să se spele pe dinţi,
Ridica mereu degetul şi-mi arăta păsările crescând sau micşorându-se în văzduh.
Am întrebat-o pe mama de ce tace. Ionică.
Mama plângea. Mama vedea. Mama ştia.
Aş fi vrut să nu.
Nu înţelegeam nimic din tăcere dar îl priveam cu ochii mari,
Îi întindeam un omuleţ de hârtie din benzile desenate şi zâmbea.
Uneori se ridica, îşi ţuguia buzele şi se lupta cu zmei nevăzuţi,
Alteori rămânea cu gura întredeschisă şi vedeam cum îi curge saliva, uşor, pe bărbie
Iar ochii lui negri de chinezoi se pierdeau în adâncuri de cer.
Mi se făcea frig sau frică, niciodată nu am ştiut care e diferenţa.
Ionică se ridica brusc, mă privea cum tremur şi izbucnea într-un râs isteric,
Râdeam şi eu, doar mama plângea.
Mă punea la soare dar eu fugeam sub nucul cu braţe întortocheate şi mă întindeam pe burtă,
Număram furnicile şi gândacii, firele de iarbă care îmi intrau în ochi
Apoi fugeam la oglindă sperând că verdele se ia.
Insă nu azi, poate mâine, îmi spuneam şi oftam, îl luam de mână pe Ionică
Şi alergam. Obrajii erau albi, fără urme.
Într-o zi, unchiul a venit pe la noi, nu semăna cu cel decupat din desene,
Avea părul cenuşiu, braţele strânse cu umerii de gât şi vorbea în rafale,
O ploaie lichidă, umezind tot în jur.
Îi spunea tatei bancuri cu miriapozi, nu am înţeles niciodată,
Tata râdea, mă chema lângă el şi îşi vâra degetele noduroase în părul meu
Apoi mă trimitea la joacă. Acolo unde nu era ploaie.
Ionică scotocea printre chitanţele mamei şi îşi punea strâmb ochelarii ei la ochi.
Eu râdeam şi abia îmi târam picioarele, ridicam cioburi de sticlă, le zornăiam în pumni
Şi-apoi le aruncam în sus să le văd cum strălucesc în soare.
Îi spuneam mamei că mi-au intrat bucăţi ascuţite la inimă şi plângeam.
Mama ştia. Ionică se uita lung la noi amândouă şi apoi dispărea,
Apărea deodată de nu ştiu unde cu bucăţi mari de pământ pe el,
Eu începeam să râd şi-i spuneam că va creşte iarba
Şi va fi un omuleţ verde cu ochii lui aruncaţi pe un petec albastru de cer.
Nopţile miroseau a plăcintă cu dovleac şi-mi îndesam sub pernă nasul, mâinile, hainele,
Auzeam cum trosnesc oasele ca şi cum se stingeau stelele pe cer
Şi îmi plăcea să beau apă când era luna plină.
Cearceaful cu flori de liliac rătăcea pe la picioarele vineţii iar cămaşa
Rămânea pe zi ce trecea mereu mai scurtă,
Făceam cu ochiul apei, ştiam eu, ştia şi ea.
Mama dormea şi respira aproape şoptit şi poate visa
Visul acela de viaţă lungă, liniştită, ca un tablou cu ramă înflorată,
Copilăria lentă şi magică ca o oglindă dintâi.
În casa de alături Ionică ţipa, mă întrebam când doarme ochiul de chinezoi,
 Îmi astupam urechile şi promiteam că a doua zi o să îl cert,
Că o să dau jos iarba aceea verde şi o să-l alerg cu băţul prin grădină.
Mi se făcea sete, din ce în ce mai sete şi leşinam şi mă trezeam
Şi totul îmi părea un miraj şi vedeam iepuri, ochi albaştri,
Păsări cu aripi verzi iar lângă mine, omuleţi mici din hârtie,
O perdea albă, uscată şi bucăţi mari de cer.
A doua zi, însă, Ionică nu a mai venit, nu ştiu dacă a plecat el sau am plecat eu.
Ştiu doar că mama, cu basmaua neagră, lucioasă, peste care alunecam în somn,
plângea.
de-a bușilea prin aer!