Iţic sau despre fuga evreului din religie

Pascale Roze - Iţic

vezi alte note de lectură > aici

Când am început să citesc cartea lui Pascale Roze Iţic mi-am zis: ce subiect spinos, ce cale bătută şi periculoasă şi asta pentru că ştiam cât de des au fost abordate tema, perioada şi mentalitatea din carte. M-am bucurat când am citit dosarul de presă al romanului că Marianne Payot scria în L Express: subiectul este unul riscant, tematica fiind aproape zilnic alimentată de mărturii tulburătoare de prima mână. Totuşi, ce atrage în acest roman nu este neapărat subiectul delicat din istoria noastră, cât mai ales stilul şi felul în care o spune. Autoarea (actriţă de naţionalitate franceză) abordează subiectul prin propoziţii scurte şi percutante, care redau în doar câteva cuvinte ceea ce s-ar fi putut spune în fraze lungi. Apoi, propoziţiile sunt grupate în mici paragrafe, care rar ating dimensiunea unei pagini, ce induc senzaţia de flash-uri interioare, flash-uri în care nu o dată se intersectează palierele timpului. Autoarea nu atacă psihologia vremurilor, nu aduce critică sau aprecieri. Urmăreşte personajul Iţoc (diminutiv Iţic) Gersztenfeld ca un obiectiv de filmat, dezvăluind tensiunile interioare, tensiuni care nu depăşesc orizontul subiectiv. Cutremurătoarele vremi, cu toate atrocităţile pe care le cunoaştem, sunt doar schiţate, sunt vag conturate, prin intermediul unui personaj căruia, vocea interioară îi spune periodic, cu tonul patern auzit în copilărie: merge şi-aşa. Nici personajul şi nici autoarea nu redau judecăţi de valoare care ar fi tentante, şi care pot apărea aproape automat. 

Avem ocazia să vedem o lume cenuşie, fără detalii prea multe, dar plină de esenţe (cel puţin subiective) şi savoare. Lumea din jur este redată fugitiv, precum trecerea zilelor, încercând parcă să ne facă să vedem viaţa fadă a unui om din acele vremuri tulburi. Vânzoleala, punctele de control, filtrele, viaţa din lagăr, toate acestea se ridică la suprafaţa paginilor, a literelor, ca o viermuială care nu te poate lăsa indiferent. Un roman scurt, dar percutant, care nu ocoleşte mentalitatea unei naţiuni, unei vremi, unei perioade de timp, într-un mod puţin diferit de cel idilic, romanesc pe care îl cunoaştem. Febra evreului de a pleca de lângă familie se implementează în mentalitatea fiecărui copil nu prin discursuri ci prin observarea vieţii din jur, iar fuga de religia care domină atât conştiinţa colectivă cât şi cea individuală, este o decizie personală şi ţinută secret prin tăcere şi discreţie.

Iţic este un personaj simplu, fără drame explozive, fără evadări din lumea interioară, un personaj care nu se revoltă, care nu îşi strigă greutăţile şi tensiunile, dar care încearcă prin propriile arme, adaptate faptelor înconjurătoare, să treacă mai departe, să reuşească, să iasă cumva (nu să se trezească, pentru că nu are în nicio secundă senzaţia de irealitate) din aceste evenimente care vin peste el, ca trenurile pline de emigranţi sau prizonieri evrei. Trăirea interioară este la cote maxime pentru propriu univers, şi se rezumă la iubirea faţă de Maryem, la copilăria relativ fericită (apar scurte amintiri născute din asociaţiile cu evenimentele curente), la ciocnirea cu mentalitatea înconjurătoare cu care nu se poate identifica. Scurtul roman nu se transformă într-o armă moralizatoare îndreptată spre acele timpuri, ci într-o redare, aş zice onestă, a scurtei vieţi (o fi o legătură între scurta viaţă personajului şi lungimea romanului?) a lui Iţic, personaj care trage după sine, stop cadre din curtea lagărelor, a gărilor supraaglomerate, a străzilor pline de dărâmături.

Un roman bun de citit pentru forţa cu care imaginile din acea perioadă se reconstruiesc în mintea cititorului prin foarte puţine cuvinte.