Viviana Mușa sau poezia care se învârte se învârte se învârte

vezi alte note de lectură > aici

Legenda care spune că anumite cărți vorbesc de la sine din momentul în care le vezi se dovedește a fi adevărată. Când am ținut în palme volumul de poezii Școala specială (editura trei, 2008) a poetei Viviana Mușa, am simțit că acolo, între coperți, se întâmplă ceva viu, ca un animal, și nu m-am înșelat. Nu vă lăsați păcăliți de subțirimea volumului, nici chiar de faptul că este o ediție bilingvă ceea ce reduce încă o dată poeziile la jumătate, odată absorbite poemele, vă asigur că vor produce implozii nenumărate pe o perioadă nedeterminată de timp. 
Chiar dacă vorbește despre un univers mai greu accesibil nouă (internatele pline de copii cu dizabilități), nu simți nicio secundă că nu ai aparține acelor evenimente repetitve, iar dorința permanentă a poetei de a fugi din acele locuri care tind să instituționalizeze și sufletul, găsește în cititor paralele personale care îl fac să se simtă stingher că, iată, un mic volumaș de poezii a reușit să-i atingă acea coardă ce a fost ținută până atunci în debara.
Profesia autoarei (psiholog în școli speciale din Franța și România) aruncă semințele necesare introspecției, făcându-te, prin niște motive care îți scapă pentru că țin de procese ale inconștientului, să recitești anumite poezii cu sufletul la gură, ca și când ar fi pentru prima dată.
Poeta nu dă instanțe, nu vine cu sfaturi și nici nu prezintă adevăruri care pot scăpa celor din jur. Poeta vorbește la prezent, reușește să îmbrace haina cititorului căruia îi crește de la un vers la altul o plantație de goluri în stomac. Școala specială poate fi viața, poate fi acel ceva pe lângă care trecem și la care este nevoie să ne aplecăm, să îi scoatem mâinile din buzunare pentru a vedea dupî aceea că nu am făcut lucru cel mai bun.
Vocabularul poeziei este al copilului transfigurat de torentul vorbirii proaspăt învățate, dar pe care, în anumite momente, îl scapă de sub controlul. Sunt surprinse inrădăcinarea acelor momente speciale din viața fiecăruia care ne vor urmări de-a lungul vieții, este surprins momentul căderii meteoritului  pe scoarța cerebrală înainte de a se transforma în act inconștient. Toate astea cu un impact asemănător unui car de reportaj care ia un interviu în dreptul unei case în flăcări, direct  propietarului.
Este greu să uiți un asemenea volum, nu te va urmării prin versuri memorabile (deși sunt câteva pe care simți nevoia să le subliniezi), ci prin trăirile avute, prin scuturarea la care ești supus, și zic eu că acesta este scopul poeziei.
Nu este un volum din care să rup versuri, să rup strofe, este o adevărată revelație a eului care își găsește în aceste pagini niște oglinzi retrovizoare. 
Este un volum care nu te întoarce la copilărie, ci îți arată cât ești de copil!
Dizabilitățile prezente în versuri  pot fi oricând asimilate, își pot găsi oricând, la orice cuvânt, un corespondent în cititor.
Închei această mică notă de lectură oferind o poezie  din volum pe care am citit-o de zece ori, și urmează să o mai citesc de o sută.

stelică?

hai uită-te la mine, mă! tu ești Stelică? 
Mă da firav ești tu. Hai uită-te la mine Ochi negri!
Cine ți-a băgat așa mâinile în pantaloni?
Ți le scot că nu-i frumos.
Acu de ce plângi?
Of, ce faci maică? De ce-ți dai pumni în cap?
Aoleu ești din ăia care-și dă pumni în cap?
Amărâtule! de - aia stăteai cu mânuțele în pantaloni.
Na că ți le pun la loc.
gata cu mama!
Ia uite cum le scoate pe cracu pantalonilor!
Mă Stelică nu vorbești, nu? Dar auzi?
Mă, tu nici nu întorci capul când îți zic pe nume.
Ia uite cum știi tu să te joci așa cu mâinile scoase prin craci
n-am văzut în viața mea!
Ce-ai pe mână, leocoplast? Ești lovit?
Aaaa...scrie NARGHITA pe leocoplast!
Așa te cheamă. Râzi, ai!?
Nu ești băiat! Gata am înțeles. Ești fetiță!
Mânca-o-ar mama pe ea de fetiță. Râzi acu, ai!?